În părţile Siriei era o cetate ce se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, în numele Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de felul acela, din care s-ar fi putut face stâlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din alte părŢi depărtate se aduceau pe mare stâlpi de preţ. Deci, mulţi din cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca să cumpere stâlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osârdie şi credinţă către Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca din sărăcia sa, să cumpere pentru biserica sfântului un stâlp. Şi, cumpărând dintr-un loc un stâlp ales, l-a adus la malul mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea Ramel, cumpărând câţiva stâlpi îi

punea în corabie; şi a rugat mult femeia pe omul acela, să-i ia şi stâlpul ei în corabie, împreună cu ceilalţi şi să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stâlpul ei; ci, aruncând în corabie numai stâlpii săi, a plecat. Atunci femeia aceea, aruncându-se la pământ, plângea cu jale şi chema în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic, ca să rânduiască precum ştie el, ca şi stâlpul ei să fie dus în Ramel, la biserica lui.
         Astfel femeia, mâhnindu-se şi plângând, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod, mergând călare şi ridicând-o de la pământ, i-a zis: "Spune-mi de ce te mâhneşti, o, femeie?" Iar ea i-a spus pricina durerii sale şi a văzut pe sfânt descălecând de pe cal şi zicând către dânsa: "Unde voieşti să-ţi pui stâlpul?" Iar ea a zis: "În partea dreaptă a bisericii". Şi îndată sfântul a scris cu degetul său pe stâlp astfel: "Stâlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintâi stâlp, ca să fie acesta al doilea". Aceasta scriind, a zis către femeie: "Ajută-mi tu singură".
         Şi, apucând ei stâlpul, piatra s-a uşurat şi de către amândoi a fost aruncată în mare. Aceasta văzând-o femeia în vedenia somnului şi deşteptându-se, n-a găsit stâlpul în locul acela. Dar punându-şi nădejdea către Dumnezeu şi spre Sfântul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Şi mai înainte de întoarcerea ei, precum şi a corabiei, adică îndată după acea vedenie din somn, chiar a doua zi s-a găsit stâlpul ei pe malul mării, în Ramel. Apoi după ce a sosit bărbatul acela, care îşi ducea stâlpii în corabie şi a ieşit la mal, a văzut stâlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de degetul sfântului foarte bine, ca şi cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat foarte şi cunoscând minunea ce se făcuse de sfântul mare mucenic şi pricepând greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la sfânt, prin multe rugăciuni, ceea ce a şi dobândit de la el, aratându-i-se în vedenie. Deci stâlpul acela al vaduvei s-a pus în acel loc în care s-a poruncit, spre pomenirea femeii şi spre arătarea minunii făcute de marele mucenic, dar mai ales spre slava izvorului minunilor lui Hristos, Dumnezeul nostru.
         După mulţi ani, saracinii luând Siria sub stăpânirea lor, s-a întâmplat în cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta:
         Un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, au intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei, şi văzând icoana Sfântului Gheorghe şi pe preot stând înaintea ei şi închinându-se şi săvârsind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba saracinilor: "Vedeţi pe acest nebun, ce face? Se roagă la scândură. Aduce-ţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scândura aceea". Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stând dinapoia tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei mucenicului; iar sageata n-a zburat spre icoana, ci în sus şi căzând din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mână şi i-a rănit-o.
         Deci, a ieşit îndată afară, ducându-se acasă, durându-l mâna foarte şi curgându-i mult sânge; apoi se umflase şi striga suspinând, fiind cuprins de o durere de moarte. Şi avea în casa sa nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care chemându-le, le-a zis: "Am fost în biserica Sfântului vostru Gheorghe şi am vrut să-i săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcându-se săgeata, mi-a rănit mâna şi iată mor de nesuferită durere". Iar ele i-au zis: "Oare ţi se pare că ai făcut bine, îndrăznind să loveşti chipul sfântului mucenic?" Zis-a saracinul: "Au doară are putere chipul acela, să mă facă astfel, precum sunt acum de bolnav?" Slujnicele au răspuns: "Noi suntem neînvăţate şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă un preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi". Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi a zis: "Vreau să ştiu ce putere are scândura aceea sau icoana, căreia te închini tu?" A răspuns preotul: "Eu nu mă închinam scândurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scândură cu chipul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu".
         Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?" Răspuns-a preotul: "Sfântul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost asemenea om pământean ca şi noi. El multe munci a răbdat de la păgânii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe toate răbdându-le şi bine săvârşindu-şi mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-i sărutăm icoana, în acelaşi chip cum şi tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi; căci având îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le săruţi, ca şi cum ai avea pe aceia înaintea ta. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei, să nu fie aceea, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, precum s-a întâmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana sfântului mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie şi spre învăţătura altora".
         Acestea auzindu-le saracinul, a zis: "Ce voi face? Vezi mâna mea sângerândă, căci groaznică durere pătimesc şi de moarte mă apropii". Zis-a lui preotul: "De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe şi-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu untdelemn arzând, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi luând untdelemn din candelă, să ungi mâna ta cea bolnavă şi atunci să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa". Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca să-i aducă icoana Sfântului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. A doua zi, după ce şi-a uns mâna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi i s-a tămăduit mâna.
         De o minune ca aceea, mirându-se şi veselindu-se barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în carţile sale despre Sfântul Gheorghe. Iar preotul aducându-i viaţa şi pătimirea sfântului, i-a citit-o şi el cu luare aminte ascultând, ţinea în mâini icoana mucenicului, grăind către sfântul cel închipuit pe icoană, ca şi către un viu, zicându-i cu lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu, tânar, însă cu minte ai fost, iar eu bătrân, dar nebun. Tu de tânar eşti prieten a lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrânit şi sunt lipsit de Dumnezeu. Roagă pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu şi eu robul Său". După aceea căzând la picioarele preotului, îl ruga să-l învrednicească de Sfântul Botez. Iar preotul nu voia pentru ca se temea de saracini, însă vazându-i credinţa şi rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat noaptea în taină, de frica saracinilor.
         A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi stând în mijlocul cetăţii în văzul tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas, a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat la dânsul mulţime de saracini şi umplându-se de mânie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa în scurt timp şi-a sfârşit fapta cea bună a mărturisirii şi a luat cununa muceniciei, ajutându-i rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe.

         În insula Melitinei era o biserică a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, slăvită şi mare. Locuitorii acelei insule aveau obiceiul ca în toţi anii, la ziua pomenirii sfântului, să se adune în biserica aceea, ca să serbeze praznicul mucenicului. De acest lucru aflând agarenii din Crit (insula Creta), într-o clipă au năvălit asupra locului aceluia şi câţi oameni au fost afară din biserică, apucând să fugă, au scăpat din mâinile agarenilor; iar câţi s-au aflat în biserică, pe aceia prinzându-i şi legându-i, i-au dus în robie.
         A fost robit atunci şi un tânar oarecare de acolo şi ducându-l în Creta, l-au dăruit voievodului agarenilor. Iar după ce a trecut un an, sosind praznicul sfântului, părinţii tânărului aceluia, deşi erau lipsiţi de fiul lor, însă nu şi-au schimbat obiceiul, ca în toţi anii să meargă la praznic în biserica mucenicului şi să facă în casa lor masă îndestulată întru cinstea şi pomenirea Sfântului Gheorghe. Deci, când a început a aşeza la ospăt pe cei chemaţi, maica tânărului robit s-a întors iar la biserică şi s-a aruncat la pământ, plângând şi rugând pe sfântul, ca să-l izbăvească pe fiul său din robie, precum ştie el cu ajutorul său. Şi a fost auzită de ajutătorul cel grabnic. După ce şi-a sfârşit rugăciunile sale, acea femeie s-a întors la ospăţ la cei chemaţi, iar bărbatul ei a chemat mai întîi numele Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe; apoi ajutorul şi sprijinul sfântului lăudând, a început a cinsti pe cei chemaţi, stând dregătorii pregătiţi.
         În acel ceas, fiul lor fiind scos de Sfântul Gheorghe din robie, a stat înaintea lor ţinând în mâini un pahar cu vin, dându-l maicii sale. Pentru că în ceasul acela, stând în Crit la masa voievodului agarenilor, turnase vinul în pahar şi-l gătea să-l dea stăpânului lor; deodată, precum altădată Avacum, a fost răpit şi a stat în Melitina cu paharul de vin în mâna. Văzându-l, toţi cei ce şedeau şi se ospătau la masa, s-au înspăimântat şi l-au întrebat unde a fost, de unde a venit şi cum s-a aflat în mijlocul lor? Iar el le-a răspuns: "Am umplut acest pahar cu vin, ca să-l dau boierului şi am fost răpit de un bărbat prealuminat, care era călare pe cal şi m-a pus pe mine lângă el. Deci cu o mână am ţinut paharul, iar cu alta mă ţineam de brâul lui; şi astfel mă aflu aici, precum mă vedeţi". Acestea auzindu-le toţi, s-au spăimântat, minunându-se de acea slăvită minune. Apoi, sculându-se, au adus mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Marelui Mucenic Gheorghe.
         Despre o asemenea minune, zisă mai sus, ne spune şi Cozma monahul, astfel: În zilele lui Vasile, împăratul grecesc, eu fiind tânăr, stăpânul meu, voievodul la care slujeam, a fost trimis de împărat la insula Cipru. După ce am ajuns, am auzit o minune a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care nu de mult o făcuse în biserica lui, la ziua praznicului. Căci spuneau locuitorii de acolo că fiul preotului, care slujea în biserica Sfântului Gheorghe, a fost robit de saracini, şi la praznicul Sfântului Gheorghe s-a aflat lângă tatăl său în biserica, la vremea Liturghiei. Deci voievodul, chemând la sine pe preot şi pe fiul lui, îl întreba cum a venit de la saracini? Iar tânărul a început a-i spune astfel:
         "Precum Dumnezeu a voit, aşa Sfântul Gheorghe m-a liberat. Însă eu nu ştiu cum am venit, decât ştiu numai, ca am fost robit acum trei ani de saracini. Că mă trimisese tatăl meu într-o corabie cu alţi oameni pentru neguţătorie. Şi năvălind asupra noastră saracinii, pe toţi ne-au robit şi am fost dus de dânsii în Palestina, căci atunci Ierusalimul şi toată Palestina erau stapânite de saracini. Acolo am slujit, zicea tânărul, stăpânului meu trei ani. Şi, iată, a optsprezecea zi este de când stăpânul meu mi-a poruncit să-i duc aşternutul la baia cea de obşte, vrând să se spele acolo. Şi spălându-se, mi-a zis: "Nu mi-ai adus dulceaţă şi apă să beau?" Eu i-am răspuns: "Nu ţi-am adus stăpâne". Iar el voia să mă prindă, ca să mă bată. Dar eu am scăpat şi am alergat acasă la stapâna mea şi, luând degrabă de la ea dulceaţă, mă întorceam spre baie la stăpân. Şi îmi era calea pe lânga o curte creştinească, în care era o biserică şi se săvârşea în acel ceas dumnezeiasca Liturghie. Atunci am auzit, după întâia intrare, cântându-se condacul Sfântului Gheorghe, pentru că era praznicul lui. Auzind acea cântare, am plâns şi am zis: "Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, oare n-a fost primită lui Dumnezeu şi tie nici o suspinare a robului tău, adică a tatălui meu? Pentru ce ai trecut cu vederea lacrimile şi rugăciunile lui, cele făcute de el pentru mine, în biserica ta, ca să mă fi izbăvit din această robie si pradă?"
         Aceasta zicând, alergam spre baie, şi văzându-mă stăpânul meu plin de lacrimi, a început cu mânie a mă ocărî şi mi-a zis: "Toarnă!" Şi am turnat în pahar dulceaţa, şi mi-a zis stăpânul: "Toarnă!" Dacă am luat vasul să torn în pahar, am început a nu vedea pe stăpânul meu, zicând ceva şi am auzit cântarea ce se cânta: "Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!". Şi m-am văzut în altar, iar pe tatăl meu ţinând Sfântul Potir şi zicând către eclesiarh: "Daţi-mi apa". Iar eu, stând înaintea lui cu vasul, voiam să torn în Sfântul Potir; pentru că, precum stăteam în baie înaintea saracinului, într-o mână ţinând paharul cu dulceaţă, iar în alta, vasul din care turnam şi deodata m-am aflat în Altar stând înaintea tatălui meu pe când el slujea. Iar tatăl meu căutând spre mine, a zis către eclesiarh: "Cine este acest tânăr?" Acesta a zis cu mirare: "Nu ştim cine este acesta şi de unde vine". Şi eram cu părul ras şi cu hainele saracinesti. Apoi am zis către tatăl meu: "Oare nu mă recunosti pe mine, tată? Eu sunt fiul tău!" Şi a zis către mine tatăl: "Dar acest vas şi paharul pentru ce le ai în mâinile tale şi ce este în ele?" Şi am zis: "Aceasta este dulceaţă, pentru că fiind eu în baie cu stăpânul, aproape de Ierusalim, când voiam să-i dau lui bautura aceasta, îndată m-am aflat în biserică".
         Iar tatăl meu s-a cutremurat de spaimă, şi puţin a fost, că n-a scăpat din mâini Sfântul Potir, pe care îl ţinea. Iar eu am lăsat jos paharul şi vasul şi am zis: "Nu te tulbura, părinte, ci sfârseşte-ţi slujba". Apoi, punând tatăl meu Potirul pe Sfântul Prestol şi, ridicându-şi mâinile, a dat lauda lui Dumnezeu şi a preamărit pe Sfântul Gheorghe. Iar paharul pe care l-a lăsat pe marmură nu s-a stricat, nici nu s-a vărsat, asemenea şi vasul celalalt. Şi sfârşind tatăl meu slujba, m-a cuprins şi m-a sărutat cu lacrimi şi am mers acasă. Apoi, auzind de mine toate rudele şi prietenii noştri, s-au adunat la noi. Şi, văzându-mă, s-au bucurat şi au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Gheorghe, robul Lui, care m-a izbăvit de la saracini în clipeala ochilor".
         O povestire ca aceea a fiului preotului, auzind-o voievodul şi toţi cei împreună cu dânsul, foarte mult au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Gheorghe. Şi dându-i şi tatălui său daruri mari, i-au liberat.

         Asemenea acestor minuni mai sus-zise ale Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, se află şi această minune: În parţile Paflagoniei, în cetatea Amastrida era un bărbat, anume Leontie şi soţia lui Teofana, şi amîndoi aveau mare credinţă si osârdie către Sfântul Marele Mucenic Gheorghe şi năzuiau totdeauna la biserica lui, care era nu departe de acolo, lângă râul ce se numea Partenos. După numirea râului aceluia, biserica aceea a mucenicului se numea "Partenia". Pe acea biserică, cei doi soţi au împodobit-o din averile lor cu toată bunăcuviinţa, din dragostea lor către Sfântul Gheorghe, pe care îl aveau peste averile lor purtător de grijă, păzitor şi apărător. De aceea, în toţi anii săvârşeau pomenirea mucenicului cu cinste şi cu cucernicie, făcând milostenii multe şi masa îndestulată săracilor, scăpătaţilor, străinilor, rudeniilor si prietenilor. Aceia aveau un fiu, căruia îi daduseră numele Gheorghe, pentru ca să aiba pomenirea mucenicului totdeauna în minte şi pe limbă cu dragoste.
         În zilele acelea împărăţea la greci, Constantin al VIII-lea, care a fost fiul împăratului Leon cel înţelept. Şi au ridicat război bulgarii cu grecii, pentru că bulgarii, ungurii şi cu tătarii, năvălind asupra părţilor greceşti, le pustiau, prădându-le şi a fost nevoie ca oastea grecească să se adune în cete. Iar de vreme ce Leontie era locuitor al cetaţii Amastridei în Paflagonia, din rânduiala ostaşească, îi poruncea şi lui să iasă la război. Însă Leontie acum era bătrân, iar fiul Gheorghe era în vârsta de bărbat; deci, a socotit ca în locul său să-şi trimită fiul la oaste. Şi luându-l pe el Leontie şi Teofana, l-au dus mai întâi în biserica mai sus-zisă şi, rugându-se înaintea icoanei mucenicului, au zis: "Ţie, o, Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, îţi încredinţăm pe fiul nostru cel unul-născut şi iubit, pe care cu numele tău l-am numit, pe tine iubindu-te; deci, tu să-i fii povăţuitor în cale şi păzitor în război şi să-l întorci la noi întreg şi sănătos, ca rodul credinţei noastre celei către tine, prin a Ta facere de bine luându-l, cu multe faceri de bine să preamărim totdeauna a ta purtare de grijă şi apărare pentru noi".
         Aşa rugându-se, au liberat pe fiu la ceata oştirii greceşti. Iar când s-a făcut război cu vrăjmaşii, mai întâi grecii au biruit pe bulgari, iar după aceea, îndreptându-se bulgarii au început a birui pe greci, căci aşa a lăsat Dumnezeu pentru păcat. Şi s-a făcut macel mare şi a căzut puterea grecească în ascuţişul sabiei vrăjmaşilor, încât abia a scăpat cineva de la acel război.
         În acea vreme Gheorghe fiul lui Leontie, fiind prins viu de un bulgar oarecare, s-a păzit cu rugăciunile sfântului de la moarte. Văzându-l bulgarul tânar şi frumos la faţă, l-a cruţat şi l-a dus la pământul lui, unde Gheorghe slujea aceluia ca un rob. Iar Leontie şi Teofana, auzind de biruirea taberilor greceşti şi văzând ca nu s-a întors fiul lor, plângeau şi se tânguiau cu nemângâiere, socotind ca este ucis la război; şi căzând la icoana Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, în biserica lui strigau: "Oare într-o nădejde ca aceasta, mucenice al lui Hristos, ţi-am încredinţat pe fiul nostru cel iubit, ca să fie mâncare păsărilor cerului şi fiarelor pământului? Oare aşa ai auzit rugăciunile şi suspinurile noastre? Dacă pentru noi cei ce am îmbătrânit nu ţi-a fost milă, apoi cel puţin pentru tinereţile cele înflorite ale aceluia să te fi milostivit. Pentru ce ai trecut cu vederea pe a noastră ticăloşie, plăcutule al lui Dumnezeu?"
         Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le, cu negrăită tânguire şi strigare câtăva vreme, la toţi cei ce erau acolo, i-a pornit spre lacrimi, iar mai cu seama maica plângea neîncetat cu amară tânguire. Şi a fost acea biruinţă asupra grecilor în luna lui August; dar trecând toamna şi iarna, a sosit luna aprilie şi praznicul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Atunci Leontie cu soţia sa, deşi îşi pierduseră orice nădejde, crezând că fiul lor a căzut de sabie la război, n-au încetat rugăciunile către sfântul mucenic şi, după obicei, au pregătit, precum se cădea, masa îndestulată. Iar după săvârşirea slujbelor bisericeşti, au luat la sine mulţi oaspeţi ţi săraci, care toţi fiind aşezaţi la masă şi ospătându-se, de nimic nu le era vorba decât numai de Gheorghe, fiul lor, care nu se întorsese de la război.
         Deci, părinţii s-au pornit a plânge, iar oaspeţii îi mângâiau şi mai ales pe maica care se tânguia. Iar fiul sau Gheorghe, fiind în robie, avea la stăpânul sau slujba bucătăriei şi în aceiaşi zi, fierbând bucate, îşi aduse aminte de casa părinţilor săi şi de prăznuirea lor, apoi de rudenii, de prieteni şi de vecini şi zicea în mintea sa: "Acum în casa părinţilor mei, ce fel de mese sunt? Cine sunt acei care se ostenesc? Ce fel de pomenire au pentru mine? Oare viu mă vor socoti că sunt, sau mort?" Zicând acestea se tânguia amar.
         Apoi a sosit vremea să prânzească stăpânul lui şi trebuia ca singur Gheorghe să ducă mâncarea cu ulcica, înaintea stăpânului său. Deci, ştergându-se de lacrimi, a luat de la foc ulcica fierbând şi o ducea. Şi îndată s-a aflat în casa părinţilor săi, înaintea feţii tuturor celor ce se ospătau. O, ce minune! S-au spăimântat toţi văzând deodată pe fiul lui Leontie, anume Gheorghe, stându-le înainte şi fierbându-i ulcica în mâna. Iar părinţii lui credeau că văd o nalucire. Dar dacă s-au convins că este adevărat, iar nu nălucire, s-au repezit la dânsul cu bucurie şi căzând pe grumajii lui, îl cuprindeau şi-l sărutau, plângând de nemăsurată şi nenădăjduită bucurie. Asemenea şi toţi cei ce erau acolo plângeau de bucurie.
         Şi fiind întrebat Gheorghe, cum a rămas viu de la război, unde a fost şi cum a venit la dânşii, el le-a spus toate cu amănuntul. Iar pentru a sa răpire din robie, le-a spus astfel: "În acest ceas slujeam în bucătăria stăpânului meu şi aveam porunca ca să-i aduc ulcica cu mâncarea aceasta, pe care luând-o, o duceam la masa. Dar păşind eu pe câteva trepte spre foişorul în care stăpânul meu ospăta, deodată am văzut un ostaş călare pe cal, strălucind cu negrăită lumină, care m-a luat cu ulcica aceasta şi nu ştiu cum m-a adus aici înaintea voastră.
         Auzind toţi aceasta, şi mai ales părinţii lui, au dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi au gustat apoi toţi din mâncarea aceea şi s-a făcut alta minune; căci cu cât gustau din ulcica aceea, cu atât într-însa se înmulţea mâncarea; şi era ulcica mica, cât să mănânce un om, iar cei ce mâncau erau foarte mulţi şi toţi au mâncat din destul, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: "Iată că Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, ne-a trimis la praznicul său hrană aleasă de la bulgari". După aceasta a dat ulcica la biserica Sfântului Marelui Mucenic, cu multe mulţumiri şi jertfe. Şi se păstra ulcica aceea între sfintele vase ale bisericii, în pomenirea acelei preasfinte minuni a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe.
         Acea biserică a Sfântului Gheorghe din vremea cea de demult a fost mică şi învechită şi acum era să cadă, nefiind cine să zidească alta nouă, sau pe cea veche să o dreagă şi să o înnoiască. Însă aceasta era din lipsa locuitorilor celor de acolo şi aşa biserica aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit, şi s-a întâmplat într-însa o minune ca aceasta: nişte copii adunându-se acolo, se jucau; şi era între dânşii un copil totdeauna biruit şi ocărât de ceilalţi. Dar supărându-se copilul de ocările cele multe şi-a întors ochii spre biserica Sfântului Gheorghe şi a zis: "Sfinte Gheorghe, ajută-mi, ca să biruiesc şi îţi voi aduce în biserică o plăcintă frumoasă". Şi îndată copilul acela a biruit pe ceilalţi copii la jocurile lor cele copilăreşti şi încă nu odată sau de două ori, ci de multe ori a făcut aceasta, mai mult decât ceilalţi.
         Deci, ducându-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit sfântului să dăruiască o plăcintă şi o cerea de la dânsa, ca să-şi împlinească făgăduinţa sa către Sfântul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu şi mai ales către mucenic, a îndeplinit rugămintea copilului şi i-a dat o placintă bună şi caldă, iar el, ducând-o în biserică, a pus-o înaintea Altarului şi, închinându-se, s-a dus. Apoi, în acea vreme, trecând pe acolo patru neguţători, au intrat în biserică, să se închine Sfântului Gheorghe şi au aflat plăcinta bună, că era caldă şi cu aburi bine mirositori. Şi au zis în sine neguţătorii: "De aceasta nu are trebuinţă sfântul, s-o mâncam noi şi în locul ei să punem tămîie". Iar după ce au mâncat-o, vrând să iasă din biserică, nu nimereau uşile bisericii, pentru că li se păreau că e zid şi nu puteau să iasă. Deci au pus câte un ban de argint dar n-au ieşit; apoi au pus toţi un galben şi s-au rugat sfântului ca să-i lase să iasă şi n-au putut, fiind cuprinşi de orbire. Apoi toţi cei patru au pus câte un galben şi s-au rugat cu căldură; şi astfel li s-a dat iesirea, pentru că au găsit uşile bisericii deschise şi au ieşit fără să-i oprească.
         Acei galbeni şi bani de argint au fost începutul adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Pentru ca a străbătut stirea despre acea minune în toată partea aceea şi mulţi oameni dreptcredincioşi dând de la ei mult aur şi argint, au zidit o biserică nouă şi mare de piatră, au înfrumuseţat-o cu podoabe şi au îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuinţă. Şi se săvârşeau în acea biserică minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru lauda Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe.

         Să se scrie şi această minune a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, despre un tânar ce era muşcat de un şarpe veninos. Căci unul din monahii cei plăcuţi lui Dumnezeu, anume Gheorghe, având ajutător pe Sfântul Mare Mucenic de un nume cu el, ne-a povestit cele ce urmează: Ducându-mă pe calea spre munte, având în mâini o cruce, m-a întâmpinat un monah bătrân şi, luând de la mine crucea, se ducea înainte. Şi mergând puşin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Şi iată o turmă de oi, iar tânărul care era păstor zăcea jos mucat de şarpe. Era în apropiere un izvor şi stareţul mi-a zis: "Scoate apă şi să udăm crucea". Făcând aceasta şi deschizând gura tânărului, i-am turnat apă, ce era vărsată pe cruce, iar stareţul i-a zis: "În numele Preasfintei Treimi, să te vindece, robul lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe". Şi, întorcându-se, tânărul a vărsat dintr-însul nişte venin purtător de moarte şi s-a sculat. Iar stareţul i-a zis: "Spune-mi, cum te-ai jurat ieri către văduva aceea săracă, pe a carei oaie, care ţi-a dat-o s-o paşti, ai vândut-o cu trei arginţi şi tu i-ai spus că a mâncat-o lupul?" Tânarul a zis: "Adevărat, părinte, aşa este; dar tu cum de ai ştiut?"
         Stareţul a răspuns: "Sezând eu în chilia mea, a venit la mine un bărbat pe un cal alb şi mi-a zis: "Sofronie, scoală-te şi du-te degrabă la izvorul care este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde vei găsi un tânăr muşcat de şarpe. Vei întâmpina acolo pe un monah purtând o Cruce în mână, săpată în lemn şi, luând Crucea aceea, să torni pe ea apă şi să dai tânărului aceluia muşcat de şarpe să bea din apa aceea, zicându-i astfel: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe". Şi să-i zici să nu se jure mai mult pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfinţilor Lui, nici să facă cuiva strâmbătate şi să dea oaia văduvei celei sărace, ca să nu-i fie ceva şi mai rău"".
         După ce a auzit aceasta de la acel bătrân, tânărul a căzut la picioarele lui, zicând: "Iartă-mă, părinte, că aşa este; am vândut oaia acelei femei pe trei arginti şi ieri am amăgit-o, zicând că a mâncat-o lupul. Iar femeia mi-a zis: "Oare acesta este adevărul sau este minciună?" Eu i-am răspuns: "Aşa este, mă jur, pe Dumnezeul Cel adevarat!" Şi femeia a zis: "Tu nu mă ştii ca sunt săracă? Cum voieşti, aşa să faci; dar va cere-o de la tine Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe; căci am făgăduit acea oaie pentru praznicul Sfântului Gheorghe, să o dau de mâncare la săraci". Deci, eu - zice tânărul - am greşit, şi rog a ta iubire de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine lui Dumnezeu şi Sfântului Gheorghe, ca să mi se ierte păcatul acela, căci voi da acelei femei trei berbeci de ziua Sfântului Gheorghe şi în toată viaţa mea, pentru praznicul acestui sfânt, voi da zeciuială la săraci din turma pe care o pasc".
         Şi astfel, tânărul care s-a tămăduit, cerând rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la locul sau, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe".

         Dar nu se cuvine a tăcea şi acea vestită minune despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în parţile Sirofiniciei, lângă cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe; pentru care au fost zugrăvite diferite icoane din vechime de cei vrednici de credinţă zugravi ai pământului Palestinei, despre acea minune ce se pomeneşte. La cei ce călătoresc în Palestina, este arătat locul acelei minuni, care s-a făcut astfel:
         Era lângă cetatea Viritului, spre muntele Libanului, un lac foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigător, care, ieşind din lac, pe mulţi oameni îi apuca şi-i pierdea, mâncându-i. Şi de multe ori oamenii, înarmându-se spre uciderea lui, erau goniţi şi ucişi, căci balaurul apropiindu-se de zidurile cetăţii, cu suflarea sa cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte; încât mulţi se vătămau şi mureau. Şi era necaz şi mîhnire, strigare şi plângere mare neîncetată în acea cetate, în care oamenii erau necredincioşi cu însuşi împăratul, stăpânitorul lor, fiind toţi închinători la idoli.
         Deci, într-una din zile, adunându-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: "Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?" Iar el le-a răspuns: "Ceea ce îmi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune". Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idolii pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a dat: "De nu vor voi să piara toţi, să dea în fiecare zi la rând şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mâncare acelui balaur". Şi a zis împăratul: "Dacă va veni rândul până la mine, apoi şi eu, deşi am numai o fiică, şi pe aceea o voi da". Şi au primit acel sfat împărătesc, dar mai ales diavolesc, oamenii aceia, şi astfel hotărând, făceau după sfatul şi după rânduiala aceea. Şi îşi dădeau toţi cetăţenii mari şi mici pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mâncare, punând pe malul acelui lac pe fiii şi fiicele lor, câte unul, înfrumusetându-i cu bună podoabă, deşi le era jale şi plângeau foarte mult pentru ei. Iar balaurul acela ieşind, îi apuca şi-i mânca.
         După ce a înconjurat rândul pe toţi oamenii cetăţii aceleia, au mers la împărat şi i-au zis: "Iată, împărate, noi toţi, după sfatul şi după hotărârea ta, am dat pe copiii noştri balaurului. Dar acum s-a sfârşit rândul. Deci, ce ne mai porunceşti să facem?" Răspuns-a împăratul: "Voi da şi eu pe singura mea fiică pe care o am, iar după aceea ce ne vor descoperi iaraşi zeii, eu vă voi spune". Deci, chemând împăratul pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bunăcuviinţă, cu toate că îi era jale de ea şi a plîns foarte mult cu toată casa sa. Însă, neputând să strice hotărârea aceea, ca şi cum ar fi fost dumnezeiască, după descoperirea diavolilor, pentru jertfa lor legiuită a hotărât să o dea pe ea la balaur, ca pe o jertfă zeului iadului; iar el cu ai săi, privind din înălţimea palatului, cu ochii plini de lacrimi o petreceau. Iar fecioara, fiind pusă pe malul lacului la locul obişnuit, unde se dădea balaurului jertfă, stătea acolo tânguindu-se şi asteptând să iasă balaurul din lac şi să o manânce.
         Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mântuiască şi cetatea aceea voind să o izbăvească de pierzarea trupească şi de cea sufletească, a sosit acolo Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc, care avea suliţa în mâini. Şi văzând pe acea fecioară stând pe mal şi foarte mult plângând, a întrebat-o: "Pentru ce stai aici şi plângi aşa?" Iar ea a zis lui: "Bunule voinice, fugi degrabă de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine!" Iar sfântul a grăit către ea: "Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie, ce aştepţi, şi de ce priveşte la tine poporul de departe?" Zis-a către el fecioara: "O, alesule tânăr, te văd viteaz şi voinic, dar pentru ce doreşti să mori împreună cu mine? Fugi degrabă de la locul acesta". Iar sfântul i-a zis: "Nu mă voi duce, pâna nu-mi vei spune adevărul. Pentru ce zăboveşti aici plângând, şi pe cine aştepti?" Deci, i-a spus lui fecioara toate pe rând, despre balaur şi despre sine. Şi a zis către ea Sfântul Gheorghe: "Nu te teme, fecioară, ca eu în numele Domnului Dumnezeului meu Cel adevărat te voi izbăvi de balaur". Iar ea a răspuns: "Bunule voinice, nu dori să pieri cu mine, ci fugi şi te izbăveşte de moartea cea amară! Ajută-mi mie, să mor singură aici, căci nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghiţirea balaurului, dar şi tu vei pieri".
         Acestea grăindu-le fecioara către dânsul, acel balaur înfricoşat s-a arătat ieşind din lac şi se apropia la obisnuita lui mâncare. Pe acesta vazându-l fecioara a strigat cu mare glas, zicând: "Fugi, omule, iată ca balaurul vine!" Iar Sfântul Gheorghe s-a însemnat cu semnul Crucii şi chema pe Domnul, zicând: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci învârtind sulita, l-a lovit pe acela în gâtlej şi, rănindu-l, l-a culcat la pământ, iar calul călca pe balaur cu picioarele. După aceea Sfântul Gheorghe a poruncit fecioarei, să lege pe balaur cu brâul şi să-l ducă în cetate ca pe un câine. Iar poporul privind cu mirare la aceea şi văzând pe balaur fiind dus de fecioara, a început a fugi de frică. Apoi Sfântul Gheorghe a zis către dânsii: "Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi spre Domnul nostru Iisus Hristos şi credeţi în El, căci El m-a trimis la voi ca să vă izbăvesc de balaur!" Şi a ucis Sfântul Gheorghe pe balaurul acela cu sabia în mijlocul cetăţii. Apoi oamenii, trăgându-i trupul afară din cetate, l-au ars cu foc.
         Atunci împăratul cetăţii aceleia şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit Sfântul Botez. Şi erau cei botezaţi douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. În acel loc, după aceea, s-a zidit o biserică mare şi preafrumoasă, în numele Prea-sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi întru cinstirea Sfântului purtătorului de biruinţă Marele Mucenic Gheorghe, căci, precum a izbăvit el pe fecioara aceea de balaurul cel vazut, aşa păzeşte fără prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul cel dreptcredincios, cu ajutorul său, de cel nevăzut balaur din adâncul iadului şi de păcat, ca de un şarpe purtător de moarte.
         Aici s-a mai făcut şi o altă minune. Căci în acea vreme când s-a sfinţit biserica cea zidită în cinstea Sfântului purtătorului de biruinţă Gheorghe, atunci, ca semn al dumnezeiescului dar ce s-a vărsat acolo, a izvorât din altar apa vie, care tămăduia toate bolile celor ce năzuiau cu credinţă, spre slava lui Hristos, Care este izvorul vieţii, Împăratul slavei, Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, lăudat între sfinţii Săi în veci. Amin.