Mergând pe calea Bisericii, fiecare din noi creştinii suntem datori a ne ruga în taină lui Dumnezeu şi a cugeta la Dumnezeieştile învăţături din Sfintele Scripturi şi Tradiţie, sau din Istoria Sfântă a Bisericii Ortodoxe. Primii creştini şi călugării vremurilor vechi, când mergeau la Sfânta Biserică, pe drum, cugetau la câte ceva din Sfânta Scriptură, până ce ajungeau acolo(1). Ori ce pas îl facem către Casa lui Dumnezeu, să lăsăm a străbate cât se poate mai adânc în fiinţa noastră: pacea, lumina şi sfinţenia Dumnezeiască. Ori ce pas pe acest drum să simţim că-l facem pe teritoriul Împărăţiei lui Dumnezeu.

         Ajungând, îndată ce intrăm în Curtea Bisericii Domnului, ne aducem aminte de sfinţenia ei. Cugetând la slava lui Dumnezeu care umbreşte şi străluceşte nevăzut acest loc sfânt, ca şi altă dată norul şi stâlpul Domnului, tabăra lui Israel în călătoria de la Egipt la Muntele Sinai, şi acolo Cortul Sfânt şi Curtea lui, să lăsăm a pătrunde şi în fiinţa noastră această slavă binefăcătoare şi mântuitoare. Astfel umbriţi şi luminaţi de Darul lui Dumnezeu, să ne înălţăm privirile sufleteşti, sus la Ziditorul nostru, şi aprinşi de dragostea Lui Sfântă să zicem în taină: "în ce chip doreşte cerbul de izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule"(2). "Fericit este pe care l-ai ales şi l-ai primit, Doamne, locui-va în Curţile Tale. Umplea-ne-vom de bunătăţile Casei Tale, Sfântă este Biserica Ta minunată întru dreptate"(3). "Ridicaţi jerfe şi întraţi în Curţile Lui, închinaţi-vă Domnului în Curtea cea Sfântă a Lui..."(4). "Veniţi să ne închinăm şi să cădem şi să plângem (păcatele noastre) înaintea Domnului, în Curtea Celui ce ne-a făcut pe noi"(5). "Cât sunt de iubite Locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu spre Curţile Domnului". "Că mai bună este o zi în Curţile Tale, de cât mii..."(6).
         După ce asfel, pătrunşi de fiorii sfinţeniei şi ai cugetărilor sfinte, am mers prin Curtea Domnului, ne pregătim cu evlavie şi luare-aminte a intra în Casa Lui. Când am ajuns la uşa Sfintei Biserici, scuturăm hainele de praf, apă ori zăpadă; ne curăţim încălţămintea, ne trezim bine sufletul, lepădăm orice grijă lumească, şi adunându-ne toate gândurile pentru a sta înaintea lui Dumnezeu, păşim spre pragul Bisericii Domnului, zicând: "Intra-voi în Casa Ta, închina-mă-voi spre Sfânta Biserica Ta, întru frica Ta. Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea"(7).

1)Vezi"Vechile rânduieli ale vieţii monahale", o.c. pg. 121: 2)Ps.41,1-5: 3)Ps.64,1-5: 4)Ps.95,7-8: 5)Ps.94,4: 6)Ps.83,1-10: 7)Ps.5,7-8.

         Aşa bine pregătit, fiecare drept-crediincios creştin păşeşte cu adâncă evlavie până în mijlocul Sfintei Biserici, lângă piatra ce ţine locul amvonului apostolic şi patristic (femeile numai până în pronaos înaintea catapetesmei mici, unde se închină ele). Acolo face trei închinăciuni, înălţându-şi mintea la Preasfântul Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. De acolo merge cu adâncă evlavie către Sfânta Catapeteasmă (Iconostasul mare) şi face înaintea fiecărei Sf. Icoane două închinăciuni, sărută Sfânta Icoană privind cu ochii sufleteşti şi cu dragoste aprinsă, aievea chipul Sfântului reprezentant prin pictura Icoanei, şi apoi mai face iarăşi o închinăciune. Astfel fiecare credincios se închină: 1) la Sfânta Icoană a Mântuitorului; 2) la Sfânta Icoană a Maici Domnului; 3) la Sfânta Icoană a hramului; 4) la celelalte Sfinte Icoane din Catapeteasmă; 5) la Sfânta Icoană de pe iconostasul mic; 6) la Sfânta Icoană a Maici Domnului din strană, apoi iarăşi merge de se închină în mijlocul Bisericii unde după obişnuitele trei închinăciuni, după care se închină respectuos către cel mai mare, strană dreaptă, strana stângă. Cei ce au de plătit Sf. Liturghie, merg la uşa laterală de miazănoapte a Sf. Altar, şi dau Preotului pomelnicul cu viii şi repauzaţii lor, vinul, lumânarea şi banii. După aceea trece la locul său. Acolo fiecare e dator a sta liniştit, în cea mai bună rânduială, ascultând Dumnezeieştile slujbe, rugându-se cu adâncă evlavie şi cugetând cu înţelepciune la mişcările liturgice ce le vede şi la rugăciunile, cântările şi învăţăturile care se fac în Casa lui Dumnezeu. Dacă se întâmplă vreunuia din noi a veni după începerea Sfintei Liturghii, îndată după ce facem cele trei închinăciuni, trecem la locul nostru, păstrând buna rânduială şi urmărind cu toată atenţia sf. slujbă, rugându-ne lui Dumnezeu cu toată evlavia.
         În Sfânta Biserică, locul de sub policandru, unde-i piatra din mijlocul naosului pe care se citeşte Apostolul, Sfânta Evanghelie (de Diacon uneori), treduie a fi întotdeauna liber, pentru a face Preoţii vohodul, cu cădelniţa, cu Sfânta Evanghelie şi cu Sfintele Daruri. De la uşa Sfintei Biserici până la Sfântul Altar trebuie păstrat un drum gol, pe care cei ce au trebuinţă să poată veni de afară către Sfântul Altar şi de la Sfântul Altar afară. Aşadar în acest loc trebuie să nu se aşeze nimeni.
         În locul ce-l alegem, să stăm acolo liniştiţi cu toată bunacuviinţă în tot timpul laudelor şi mai cu seamă în timpul Dumnezeieştii Liturghii. În acest timpfiecare creştin e dator a păstra cea mai mare linişte: să nu vorbească cu nimeni, să nu râdă, să nu-şi facă semne care jignesc pe închinători, pentru a nu cădea în păcatul smintelilor, ştiind că cei ce fac astfel de neorânduieli, cad sub greu blestem, sub afurisenie. Fiecare să ne păzim de a face neorânduieli în Casa Domnului, că "Înfricoşat lucru este a cădea în mâna Dumnezeului celui viu"1).
         Creştinii sunt datori a urmări sfintele slujbe şi a înălţa mintea, cu rugăciuni, cereri şi mulţumiri, la Dumnezeu, a se închina în anumite timpuri făcându-şi semnul Sfintei Cruci pe feţele lor, închinăciuni, metanii, îngenuncheri prosternări cu faţa la pământ, plecarea capetelor şi altele.

1)Evr. 10,31

         Adeseori am privit cu durere pe unii creştini care nu ştiu, sau nu vor a-şi face semnul Sfintei Cruci drept, aşa cum ar trebui să şi-l facă pe feţele lor. În locul Sfintei Cruci fac nişte mişcări fără
de rost, nişte mătănăieli, care nu înseamnează nimic. Aceste mătănăieli, împovărează cu păcate grele sufletele acestora care şi astfel batjocoresc semnul Sfintei Cruci. Acum, când cu durere văd aceste batjocoriri aduse semnului Sfintei Cruci, datoria preoţească, îmi impune a arăta iarăşi iubiţilor fii ai
Sintei Biserici Ortodoxe, chipul cum trebuie a-şi face semnul Sfintei Cruci pe feţele lor. Creştinii nu trebuie a-şi face semnul Sfintei Cruci pe feţele lor aşa cum s-ar întâmpla, ori cum au apucat de la creştinii neisprăviţi; ci trebuie a şi-l face, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică Ortodoxă.
         Semnul Sfintei Cruci se cu mâna dreaptă. Împreunăm primele decete mai mari ale mâinii drepte: degetul mare, arătătorul şi mijlociul; iar celelalte două degete mai mici (inelarul şi cel mic) le strângem, lipindu-le de podul palmei. Cu mâna dreaptă astfel formată, ducem cele trei degete la cap şi
atingând fruntea, zicem: "În numele Tatălui".Coborâm apoi degetele de la frunte în jos, atingem pântecele cu cele trei degete ale dreptei şi zicem: "Şi al Fiului". După aceasta ridicăm dreapta în sus şi atingem cu cele trei degete ale ei umărul drept, zicem: "Şi al Sfântului Duh", după care o ducem şi
la umărul stâng şi care aşijderea îl atingem cu cele trei degete, după care zicem: "Amin".

         a) Mâna dreaptă, aleasă pentru facerea semnului Sfintei Cruci pe feţele noastre, simbolizează puterea Dumnezeirii: "Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie, Mâna Ta cea dreaptă Doamne, a sfărâmat pe vrăjmaşi, şi cu mulţimea slavei Tale, ai zdrobit pe cei potrivnici"(1).
         Mâna dreaptă mai simbolizează pe Domnul nostru Iisus Hristos, puterea Tatălui. "Iisus Nazarineanul... bărbat Prooroc, puternic în lucru şi în cuvânt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul"(2). "Toate îmi sunt date Mie de la Tatăl Meu; şi nimenea nu cunoaşte pe Fiul fără numai
Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoşte nimenea, fără numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere... Eu şi Tatăl una suntem. Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ"(3). "Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute..."(4). "Iisus Hristos este Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea. El este mai înainte de toate şi toate întru Dânsul sunt aşezate..."(5). "Celui ce biruieşte, voi da lui să şadă cu Mine pe Scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe Scaunul Lui"(6).
         b)Prin cele trei degete ale mâinii drepte, cu care facem semnul Sfintei Cruci, noi mărturisim credinţa noastră în cele trei feţe Dumnzeieşti: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt(7).
         c)Cele două degete adunate şi lipite pe podul palmei simbolizează cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos: firea Dumnezeiască şi firea omenească. Acestea ne mai închipuiesc pe Adam şi Eva, strămoşii noştri; iar podul palmei; Paradisul în care ei au fost aşezaţi de Dumnezeu spre a fi fericiţi, şi pământul blestemat în care ei au fost aşezaţi (după scoaterea lor din Rai) spre a-l munci.
         d)Ridicarea mâinii drepte la cap înseamnă înălţimea cerului, capul cerului sau cerul cerurilor.
         e)Punerea degetelor în frunte, cu rostirea cuvintelor: "În numele Tatălui", înseamnă mărturisirea dreptei noastre credinţe în Dumnezeu Tatăl, Părintele Luminilor, de la care ne vine tot darul desăvârşit(8). Aici noi mărturisim tainic primul articol ai Simbolului Credinţei: "Cred într-Unul Dumnezeu Tatăl, Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor"(9). Această mişcare sau o parte a semnului Sfintei Cruci, ne aminteşte în totdeauna, că precum de la capul sănătos cu o minte cultivată şi luminată, izvoresc gânduri, cuvinte, crieri, lucrări bune şi sfinte; tot aşa cu mult mai mult, până la nemărginire, în ceruri şi pe pământ, toate lucrările bune şi darurile binefăcătoare, izvorăsc de la Tatăl Ceresc, Părintele Luminilor. Prin mişcarea şi cuvintele acestea, noi ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne lumineze mintea, cugetele şi lucrările noastre, ca ori ce vom face să fie bineplăcut, spre Slava Lui, spre binele obştesc şi spre mântuirea şi fericirea noastră vremelnică. Această mişcare ne mai reaminteşte datoria de a ne păstra mintea curată, ca lucrând după învăţăturile Dumnezeieşti, să facem numai fapte bune, pe care văzându-le oamenii, să preamărească pe Tatăl nostru cel Ceresc. "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri"(10).
         f)Pogărârea mâinii drepte, de la frunte în jos şi punerea celor 3 degete la pântece cu cuvintele: "Şi al Fiului" simbolizează puterea Mântuitorului: Naşterea Lui din Tatăl mai-nainte de toţi vecii, întruparea cu corp omenesc în pântecele fecioresc al pururea Fecioarei Maria şi naşterea sub vermi, activitatea Mesianică, patima de bunăvoie, crucificarea, moartea, prădarea iadului, scoaterea drepţilor şi învierea Sa. Prin această mişcare a părţii semnului Sfintei Cruci, noi mărturisim art. 2, 3, 4 şi 5 din simbolul credinţei: "Cred... Şi întru Unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-născut, Care din Tatăl S-a născut mai-nainte de toţi vecii. Lumină din Lumină Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt, şi din Maria Fecioara S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi
a înviat a treia zi după Scripturi..." Pântecele închipuie pământul. Prin această mişcare arătăm că noi pământenii suntem gata a iubi pe Dumnezeu din toată inima, fiincă El ne-a adus din nefiinţă, ne ţine şi poartă pururea grijă de noi.
         g)Ridicarea mâinii drepte de la pântece, suirea ei şi atingerea umărului drept cu cele trei degete ale ei, închipuie slăvita înălţare a Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri şi stare Lui de-a dreapta Tatălui(11). Aceasta o mărturisim noi creştinii în art. 6 al simbolului credinţei "Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui". Cuvintele: "Şi al Sfântului Duh", ce le pronunţăm îndată ce atingem cu
degetele în umărul drept, ne reaminteşte făgăduinţa dată de Mântuitorul Apostolilor pentru trimiterea Sfântului Duh asupra lor, şi împlinirea ei a zecea zi după înălţarea Sa la ceruri. Aceasta ne-o adeveresc Dumnezeieştile Sripturi ale Noului Testament: "Eu voi ruga pe Tatăl şi alt mângâietor va da vouă, ca să
rămână cu voi în veci. Duhul adevărului... Iar Mângâietorul Duhul Sfânt pe Care îl va trimite Tatăl întru numele Meu, acela pe voi vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte vouă toate cele ce am grăit vouă... Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care
de la Tatăl purcede. Acela va mărturisi pentru Mine... Acela vă va povăţui la tot adevărul... Voi veţi lua putere venind Duhul Sfânt peste voi... În ziua cincizecimii ? cincizecea după Învierea Domnului - erau toţi Apostolii adunaţi înacelaş loc. Atunci deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt
puternic şi a umplut casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se deasupra lor şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi după cum le da lor Duhul a grăi"12). Aceasta o mărturisim şi noi zilnic, prin
cuvintele art.8 al simbolului credinţei, zicând: "Cred... şi întru Duhul Sfânt Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin Prooroci".
         h)Ducerea mâinii de la umărul drept, la umărul stâng, şi cuvântul: "Amin" arată: I. Încheierea semnului Sfintei Cruci şi al II-lea încheierea tuturor socotelelor omeneşti, adică a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, Judecata Universală, răsplata faptelor şi aşezarea definitivă a sufletelor
în locurile pe care şi le-au agonisit din viaţa aceasta vremelnică 12). Aceasta o mărturisesc Dumnezeieştile Scripturi, Sfânta Tradiţie şi o mărturisim şi noi zilnic prin cuvintele art.7 al simbolului credinţei, zicând: "Şi iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii, a Căruia Împărăţie nu va
avea sfârşit". Prin atingerea umărului drept şi stâng cu cuvintele: "Şi al Sfântului Duh, Amin",noi închinăm lui Dumnezeu toate puterile noastre trupeşti şi sufleteşti, rugându-L a ne da putere şi dragoste aprinsă pentru a-I sluji spre buna plăcere a Lui.
         i)Pogorârea mâinii de la umărul stâng în jos către pământ, închipuie umilinţa mare pe care noi o arătăm înaintea lui Dumnezeu, pentru iubire Lui cea mare13). Coborârea mâinii după facerea Sfintei Cruci mai închipuie căderea sufletelor încărcate de păcate, nepărăsite şi neispăşite, de la înfricoşata
Judecată în iadul întunecos, viermele neadormit... unde se vor munci în veci14).
         Semnul Sfintei Cruci ne reaminteşte de Jerfa vie a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de pe Crucea înfiptă pe Golgota. Acest semn Dumnezeiesc ne reaminteşte despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi despre ceea ce trebuie să facem noi pentru dragostea Lui.

1)Ieş.15,6;Ps.117,26: 2)Lc.24,19: 3)Mt.11,27;Ioan 10,30;Mt.28,18: 4)Ioan20,21-23: 5)Cols.1,15-17: 6)Apc.3,21: 7)Mărt. Ort. partea I:8)Iac.1,17: 9)Vezi explic. acestui art. Mărt. Ort. partea I întreb. 6 - 31. Simbolulul Credinţei din cuvintele şi înţelesul Sfintei Sripturi de Gh. Joandrea edit. Braşov a. 1913, pg. 2-31; ş.a.: 10)Mt. 5,16; 1 Petru 2,12; Ioan 15,8;
1Cor. 14,25: 11)Mc. 16,19; Lc. 24,50; F.Ap. 1,9; comp. Mc. 12,36; 16,19; Lc. 20,42; 22,70; F.Ap. 7, 55-56; Evr. 12,2; Apc. 3,21; 4,2; 5,13; 7,10.

         Sfânta Scriptură ne vorbeşte puţin în legătură cu viaţa Maicii Domnului. Din Biblie aflăm că Sfânta Fecioară Maria era din neamul lui David (Ps. 131,11; Luca 1,32). Părinţii ei se numeau Ioachim şi Ana şi locuiau în oraşul Nazareth din Galileea. Nazarethul care însemnează floare, a primit "floarea" făgăduită de Dumnezeu protopărinţilor noştri Adam şi Eva(Isaia 11,10). Părinţii ei i-au dat numele Maria, care se tâlcuieşte "cea frumoasă". La Buna Vestire, îngerul Gavriil se adresează cu cuvintele: "Bucurăte, ceea ce eşti plină de har" (Luca 1,28). Prin harul special cu care a fost dăruită de Dumnezeu, fecioara Maria a fost ferită de păcatul personal, nu în sensul că nu a putut păcătui (însuşire exclusivă a Mântuitorului), şi că viaţa ei pământească, atât sufletească, cât şi trupească a fost pururea neprihănită şi împodobită cu toate virtuţiile până la cel mai înalt grad de sfinţenie omenească.

         Când Fecioara Maria a împlinit trei ani, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana şi-au împlinit făgăduinţa făcută lui Dumnezeu, de a o da pe Fecioara Maria Bisericii. Aici, marele prooroc şi arhiereu Zaharia căruia îi descorerise Dumnezeu cine este această dumnezeiască pruncă, a dus-o în Biserică şi după ce a închinat-o, a făcut un lucru cu totul neobişnuit şi neîngăduit de legea veche: a dus-o pe Fecioara Maria nu în Sfânta, unde intrau preoţii, ci după a doua catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, unde erau chivotul legii, heruvimii care umbreau altarul şi masa, toiagul lui Aaron care înfrunzise, şarpele de aur şi celelalte lucruri sfinte ale lor. Sfântul Prooroc Zaharia ştia că ea va fi Maica Arhiereului celui mare, care, "va străbate cerurile" şi va împăca lumea cu Dumnezeul Tatăl şi se va jerfi pe sine, aducându-se jerfă odată pentru totdeauna, pentru mântuirea neamului omenesc (Evrei 4,14).